S-au împlinit 15 ani de când iubirea i-a unit în faţa lui Dumnezeu. Cinci ani de când un bebeluş stingher şi firav a venit în casa lor pentru prima dată. Şi doi ani de când acesta a devenit cel de-al patrulea membru al familiei. O înşiruire de numere norocoase, care însumează toată viaţa lor.
De când s-au cunoscut, în '92, au ştiut că sunt făcuţi unul pentru altul. Aveau acelaşi ţel: să-şi întemeieze o familie frumoasă, binecuvântată cu copii sănătoşi şi să fie fericiţi. După doi ani de prietenie, timp în care sentimentele Deliei şi ale lui Marinel s-au consolidat, au făcut nunta. „Aveam multă încredere unul în celălalt, ne respectam şi ne iubeam cu credinţă, deci decizia a venit uşor, aşa cum se întâmplă mereu în cuplurile fericite“, îşi aminteşte Delia, zâmbind la fotografiile înşirate pe masă.
Se descurcau. Ea lucra ca vânzătoare într-un magazin, el era lăcătuş mecanic la Daewoo. Nu-i dădeau banii afară din casă, dar se săturau de înţelegere şi dragoste unul pentru celălalt. La 25 de ani, Delia a născut-o pe Ancuţa. Sarcina fusese grea, femeia stând în spital aproape toată perioada. Toate durerile au fost însă date uitării când şi-au ţinut în braţe rodul iubirii. Viaţa a devenit mai caldă şi mai luminoasă. Ancuţa creştea sănătos, iar părinţii erau în culmea fericirii. La doi ani ai copilului, familia a decis că n-ar fi rău să mai aibă un membru. Din acel moment, sorţii nu au mai fost de partea lor. „Toate sarcinile erau toxice. Pentru că nu voiam complicaţii şi, mai mult decât orice, îmi doream să am copii sănătoşi, renunţam de fiecare dată. Începusem să cred că nu o să mai avem un al doilea copil. Iar pentru mine şi soţul meu asta era o adevărată catastrofă“.
Asistentă maternală egal mamă cu salariu
Poate norocul a făcut ca femeia de 30 de ani să nu-şi mai găsească un serviciu. Auzise că exista varianta de a se angaja ca asistentă maternală, la Direcţia pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj, lucru care a pus-o pe gânduri. Cu inima tresăltând, s-a gândit că, dacă o apucă pe drumul ăsta, îşi poate îndeplini două dorinţe arzătoare: una, să aibă un venit stabil, iar cea de-a doua, cea mai importantă, să aducă acasă un copil drăgălaş, de care să aibă grijă.
După ce a înscris-o pe Ancuţa la grădiniţă, Delia s-a reprofilat. A devenit asistentă maternală. Urma să ia acasă, în îngrijire, o fetiţă.
„Lucrurile nu au stat chiar aşa, la început. Când completasem cererea în care specificam ce sex voiam să aibă copilaşul luat în îngrijire, am scris fetiţă. Mă gândeam că, având-o pe Ancuţa, care îşi dorea şi ea o soră, le-ar fi fost mai uşor să crească împreună. La leagăn, mi-a plăcut însă mult un băieţel. Am hotărât să-l botez eu, deşi ştiam că nu o să-l pot lua. Şi chiar în ziua botezului, am văzut-o pe Roxi. Pe ea urma să o iau acasă“, povesteşte Delia.
Copiii, mai mult decât o slujbă
Era o mână de om. Firavă, pierdută în hainele prea mari, abia dacă i se zăreau ochişorii negri căutând împrejur. Stătea stingheră în pătuţul imens şi nu zicea nici pâs. Nu plângea, nu ţipa, nu cerea de mâncare şi nici să fie mângâiată. Era pur şi simplu resemnată. Femeia nu a putut să-i reziste. A luat-o în braţe şi a dus-o acasă, cu două zile înainte de ziua de naştere a fetiţei. „Uite“, mi-a zis mama, „ţi-am adus cadoul de ziua ta: o soră“. Din clipa aceea, toată familia a iubit-o pe Roxana Maria, pruncul de şase luni abandonat de cea care îi dăduse viaţă.
„Avea o anemie puternică şi serioasă lipsă de calciu“, îşi aminteşte Delia greutăţile prin care a trecut când a luat-o în plasament pe Roxi. „La şase luni, avea doar trei kilograme, avea mărimea unei păpuşi. Am pus-o pe vitamine, minerale, hrană sănătoasă. La zece luni, am luat-o cu noi la mare. Iar la un an, când am mers cu ea la leagăn, să o vadă colegele, nimeni nu a mai recunoscut-o, atât de bine îşi revenise!“.
Desigur că meseria de asistentă maternală îi impunea Deliei să ia şi alţi copii în plasament. Alături de Roxana, au intrat în casa lor, pe rând, întâi Valentina, apoi Irina. Prima a plecat după numai două luni, fiind dată spre adopţie. Mai mult a rămas Irina, dar cu riscul agravării sănătăţii Deliei.
„Începusem să am probleme cu tensiunea. Ancuţa plecase la şcoală, Roxi avea aproape trei ani, iar Irina era copil mic, de şase luni. Pur şi simplu, nu am mai făcut faţă. Şi, decât să pun în pericol sănătatea lor – poate aveam un accident, nu mai putem fi atât de atentă cu ele – am renunţat la asistenţa maternală“.
Zgâmboiul li s-a lipit de suflet
Despărţirea de Roxi a fost cel mai greu moment din viaţa lui Marinel şi a Deliei. Au crezut că se rupe ceva din ei. O crescuseră de când era un prunc, nu aveau să uite niciodată primii paşi făcuţi chiar de Moş Nicolae, primul „mama“ şi primul „tata“, rostiţi cu convingerea şi sinceritatea copilului ce simte iubirea revărsată asupra lui, legătura strânsă creată între ea şi Ancuţa, fata lor cea mare, zilele liniştite şi fericite în care ei doi, părinţii, şi fetele lor, Roxi şi Ancuţa, se bucurau de lucrurile mărunte şi frumoase ale vieţii de familie.
Timp de zece luni, Marinel a plâns în fiecare seară după Oachi a lui. Timp de zece luni, Delia nu a adormit o dată fără să se gândească la „fata ei cea mică“, la „zgâmboiul“ ei dulce şi năzdrăvan. Şi, timp de zece luni, Ancuţa a lăcrimat de dorul surioarei, aproape neglijându-şi şcoala şi prietenii.
O tragedie în familie a împiedicat pentru câteva luni întâlnirea cu Roxi. Asta nu a însemnat că a uitat-o cineva. Când au aflat că fetiţa a devenit adoptabilă, nici unul nu a stat pe gânduri.
„Ancuţa a fost prima care a zis: «Mamă, o luăm noi!». Soţul a fost pe dată de acord, iar eu nu mai aşteptam altceva! Roxi trebuia să se întoarcă acasă, la familia ei! Eram sigură că ne-o trimisese Dumnezeu ca şi copilul nostru!“. A fost nevoie să se urmeze procedura legală. Analize medicale, cursuri şi cele trei întâlniri „de adaptare“ cu copilul. „Pentru noi nu mai era nevoie să ne adaptăm. Am folosit întâlnirile pur şi simplu pentru a ne bucura mai mult de Roxi“, zâmbeşte Delia. „Dacă până atunci plânsese şi, de câte ori ne întâlnisem, ţipa disperată să nu plecăm de lângă ea, acum era fericită şi liniştită: i-am explicat că trebuie să mai aştepte puţin şi o vom lua acasă definitiv, şi va fi fetiţa noastră. Aşteptam cu toţii momentul în care să fim iar împreună“.
A lor. Definitiv
Era într-o dimineaţă de august, puţin înaintea zilei ei de naştere. Ancuţa era la şcoală, număra secundele până la terminarea orelor. Marinel îşi luase liber, la fel şi bunicii. Când toate bagajele au fost făcute, copila a luat-o aproape pe sus pe femeie: „Mami, gata, hai acasă, hai mai repede!“. Spre prânz, uşa apartamentului s-a deschis primitoare: Roxi ajunsese din nou acasă. De data aceasta, definitiv, în familia ei.
Acum au sarcinile împărţite. Ancuţa merge la şcoală, în clasa a cincea. Roxi este la grădiniţă, grupa pregătitoare. Ancuţa se împodobeşte cu bijuterii. Roxi se răsfaţă în faţa oglinzii cu farduri, genţi şi pantofi cu toc. Ancuţa se ocupă cu curăţenia. Roxi o ajută pe mami în bucătărie… Mai puţin la tocatul cepei, că nu vrea să plângă. De când s-a întors Oachi acasă, Marinel nu a mai vărsat nici o lacrimă. Bunicii, deşi s-au împuţinat în timp, nu-şi mai încap în piele de bucurie cu nepoatele lor. Cât despre Delia…
„Sunt cea mai fericită mamă din lume. Am două fete frumoase, deştepte şi cuminţi… cât pot fi nişte copii. Nu am decât un regret: acele zece luni în care am fost despărţită de Roxi. Aş fi putut face în aşa fel încât să nu stăm separaţi nici o clipă. Ea ştie totul, i-am spus de la bun început că nu am născut-o eu, că e adoptată. Nu-i pasă. Ne iubeşte prea mult, suntem părinţii care au crescut-o de când a deschis ochii spre lume. Cum ar fi viaţa fără Roxi? Nici nu vreau să-mi imaginez…“.
